În Parcul Național Zakouma din Ciad, un avion de transport militar C-130 coboară spre o pistă de aterizare accidentată din regiunea izolată. La bord se află cinci rinoceri negri pe cale de dispariție, pe punctul de a fi reintroduși în zona respectivă. Punctul culminant ce urmează după ani de planificare – pentru acest fel de momente trăiesc fotografii precum Marcus Westberg.

Marele Ecosistem din Zakouma, cuprinzând aproape 29.000 de kilometri pătrați, este unul dintre ultimele habitate savană rămase din Africa Centrală, găzduind o abundență incredibilă de biodiversitate, inclusiv mamifere mari, cum ar fi elefantul, leul, bivolul și girafa. Însă, timp de peste 40 de ani, lipsea un animal-cheie: rinocerul negru. Braconajul intens dintre anii '60 și '70 eliminase întreaga populație. Reintroducerea acestora l-a adus pe Marcus în acest colț izolat al lumii.

„Revenirea rinocerului în Ciad este o incredibilă poveste de succes”, explică Marcus, „și nu numai pentru rinoceri. Acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla niciodată dacă Zakouma nu ar fi fost transformat într-un paradis sălbatic. Pe când organizația non-profit de conservare African Parks ajunsese aici în 2010, parcul își pierduse deja 90% dintre cei 4000 de elefanți din cauza braconierilor de fildeș. În prezent, cifrele sunt în creștere în ce privește fauna sălbatică, braconajul de elefanți a fost, în esență, eliminat, și s-a convenit că era momentul potrivit pentru stabilirea unei populații viabile de rinoceri negri.”

Chemat de African Parks pentru a documenta diferitele zone protejate sub egida lor, Marcus se aflase în țară timp de mai multe săptămâni înainte să ajungă rinocerii. „Deși cadrul principal a fost momentul eliberării”, spune acesta, „povestea e mult mai complexă de atât, și cu numeroase elemente de surprins – de la construirea țarcurilor unde au fost ținuți rinocerii în primele săptămâni, descărcarea cuștilor și demnitarii care au participat, până la echipele de asistență ale parcului, care s-au deplasat din sat în sat pentru a pregăti comunitățile locale pentru prezența rinocerilor în zonă. Aceste imagini sunt folosite apoi pentru comunicate de presă, rapoarte anuale și actualizări pe rețelele de socializare, așa că trebuie să prezinte întreaga poveste”.

Pe măsură ce Marcus explică sarcina, e limpede că tăria mintală și fizică sunt la fel de importante precum măiestria tehnică în acest domeniu. „Realitatea acestui tip de inițiative, în special dacă implică distanțe mari de parcurs și traversarea granițelor internaționale, este că lucrurile rareori merg conform planului”, continuă acesta. „Trebuie să te adaptezi ușor și să rămâi concentrat. De data aceasta, întârzierile au însemnat că o ședință foto la temperaturi temperate în zori de zi, la lumină minunată și caldă, s-a transformat într-o sesiune la miezul zilei, ca într-un cuptor. După cum e valabil pentru orice tip de fotojurnalism, nu ai posibilitatea să îți alegi condițiile: dacă lucrurile se pun în mișcare la prânz, atunci ai de-a face cu căldura și lumina dură.”

Să trecem la marele moment. După un drum de 36 de ore, pe o distanță de 4300 de kilometri și cu opriri în Zambia și Burundi, rinocerii – care nu sunt neapărat cunoscuți pentru temperamentul lor calm, chiar când totul merge bine – sunt, de înțeles, stresați; sunt dezorientați, flămânzi și însetați. „E clar că prioritatea este starea de bine a rinocerilor, nu obținerea cadrelor”, precizează Marcus, „și, din motive destul de evidente, nimeni nu se poate afla în țarcuri când sunt eliberați rinocerii. Pe de altă parte, nici fotografierea din spatele unui gard solid din pari nu era tocmai ideală”.

Soluția lui? „Fiecare țarc era prevăzut cu o adăpătoare din ciment săpată în pământul de sub gardul din pari, ce se prelungea cam 20 de centimetri de o parte și de alta. Din moment ce nivelul apei nu ajungea în partea de jos a gardului, era loc suficient exact pentru două mâini și o cameră”, explică el. „Chiar dacă rinocerii au vederea slabă, sunt totuși buni la a detecta mișcarea, așa că înțelegerea cu veterinarul care se ocupa de ei a fost că nu aveam voie să mișc sau să repoziționez camera până când rinocerii nu se întorceau cu spatele la mine, pentru a nu-i speria. O înțelegere bună, cel puțin până când unul dintre ei s-a hotărât să se adape și aproape a răsturnat camera în apă.”

La final, doar ultima dintre femele a fost suficient de calmă pentru ca veterinarul să se simtă suficient de încrezător pentru o încercare, iar Marcus a avut o singură ocazie să surprindă eliberarea unui rinocer. „Sincer, nu sunt sigur că aș fi reușit să surprind acest moment fără o cameră Sony Alpha 1”, își amintește Marcus. „Ecranul rabatabil, focalizarea automată cu urmărirea ochilor, posibilitatea de a fotografia continuu în modul de fotografiere în serie… Prefer să nu mă gândesc cum s-ar fi desfășurat lucrurile cu o cameră mai puțin avansată.”

Însă, poate, cel mai important lucru a fost că aceste camere Sony pot funcționa în liniște deplină. „.Asta e cu adevărat revoluționar. Un obturator zgomotos ar fi alarmat, cu siguranță, rinocerii. Îmi amintesc cum căutam rinocerii negri mergând pe jos în urmă cu câțiva ani. I-am găsit după mai multe ore, iar tufișurile erau suficient de dense ca să ne putem apropia destul de tare. Însă obturatorul le-a atras atenția imediat. Am surprins doar trei cadre înainte să dispară.”

Pentru fotojurnaliștii specializați în conservare cum este Marcus, dimensiunea și greutatea reprezintă un alt factor important. „Lucrez cu trei camere Sony Alpha 1 și, fiindcă de obicei nu am opțiunea de a schimba obiectivele în timpul unei sesiuni, le am pe toate la mine. Pentru mutarea rinocerilor, am folosit cel mai mult obiectivele FE 12-24mm f/2.8 GM, FE 24-70mm f/2.8 GM II și FE 70-200mm f/2.8 GM OSS II”, menționează el. „În general, am nevoie de echipamente care să nu fie mai grele decât este absolut necesar, în special dacă e să transport confortabil toate cele trei camerei simultan, în timp ce sunt în mișcare în căldură de 40 ºC, fără asistent – plus drona și câteva obiective cu distanță focală fixă. Iar pentru sesiunile de faună sălbatică de pe teren se mai adaugă și vreo două teleobiective.”

Bineînțeles, a surprinde asemenea momente nu înseamnă doar satisfacția de a încheia o ședință foto complicată cu imagini puternice. Contează la ce anume sunt folosite. „«Impact» este cu siguranță cuvântul cheie”, precizează Marcus atunci când este rugat să se gândească la rolul fotografiei pentru încurajarea schimbărilor pozitive. „Nu ar trebui să exagerăm importanța fotografiei. În cazul acestei mutări, eu sunt doar o parte dintr-un efort uriaș de echipă. Însă inițiativele precum aceasta depind de generozitatea donatorilor și, în universul strângerii de fonduri, materialele vizuale joacă un rol semnificativ. Trebuie să atragem atenția oamenilor.”

După spusele lui Marcus, evidențierea acestui tip de inițiative poate avea un impact puternic și asupra relațiilor locale. „Țările precum Ciadul nu se bucură de prea multă publicitate pozitivă, așa că e important ca poveștile de succes ca aceasta să fie promovate atunci când au loc. Încurajează mândria și sprijinul în rândul populației locale, un aspect esențial, pentru că parcurile nu pot proteja singure aceste animale. Comunitățile sunt esențiale pentru siguranță. E vorba de casa lor, la urma urmei, și de povestea lor. E de dorit să existe o atmosferă de implicare și responsabilitate la nivel local. Însă majoritatea oamenilor care locuiesc în jurul parcului nu vor vedea niciodată acești rinoceri – sunt animale timide, parcul este mare, tufișurile sunt dense – așa că e o bucurie să dispunem de acest fel materiale pe care să le împărtășim cu ei.”

Acest lucru se aplică și la o scară mai largă. „Având în vedere starea lumii, cred că ne-ar fi de folos tuturor niște vești bune”, spune Marcus. „Iar fotografii ca mine sunt foarte norocoși că pot să-și aducă contribuția, să evidențieze eforturile oamenilor care încearcă să facă lumea un loc mai bun. Însă în acel scurt moment în care se petrece ceva ce ar trebui văzut de lume, nu vrei deloc să ai de-a face cu echipamente care nu cooperează sau să te îngrijorezi că echipamentul camerei nu poate ține pasul cu ce vrei să fotografiezi.”