Din mai până în septembrie, pentru Kiki Hendriks este sezonul competițiilor. Atleta paralimpică neerlandeză, specializată în săritura în lungime și proba de 100 de metri, a concurat la cele mai înalte niveluri, cele mai recente competiții ale sale fiind Jocurile Paralimpice de vară din 2024 și Campionatul Mondial de Para-atletism din 2025, unde a câștigat medalia de argint la săritura în lungime, proba T64.

„Iarna este anotimpul destinat antrenamentelor, iar vara este anotimpul în care îți vezi rezultatele”, explică ea, descriind programul epuizant de pregătire și competiții. „Te antrenezi și tot antrenezi, te forțezi să mai adaugi câțiva centimetri la o săritură sau să scazi o fracțiune de secundă din timpul de la sprint, iar competițiile vin aproape în fiecare săptămână în timpul sezonului. Dar e bine să continui să te forțezi să-ți depășești limitele. Abia atunci începi să vezi că eforturile tale dau roade.”

În sportul de performanță, determinarea, efortul și curajul nu sunt negociabile, dar pentru Kiki, care și-a pierdut piciorul stâng de sub genunchi, mâna dreaptă și degetele mâinii stângi la vârsta de doi ani, iar apoi piciorul drept de sub genunchi în adolescență, aceste trăsături sunt pur și simplu o parte esențială a vieții de zi cu zi. A aplicat aceeași concentrare și în fotografie, deși beneficiile, spune ea, sunt diferite.

„De fapt, m-am apucat de fotografie înainte de atletism”, explică ea, „și, chiar de la început, a fost o evadare pentru mine, o ocazie de a îmbina plăcerea de a fi în natură cu ceva creativ. Bunicii mele îi plăcea asta”, își amintește ea, „și mă lăsa să-i folosesc camera ca să experimentez. La școală, un profesor m-a încurajat în aceeași măsură, iar până la urmă am ajuns să petrec săptămâni de schimb de experiență fotografică cu studenți polonezi. Acest lucru mi-a oferit multe ocazii să fotografiez și să cunosc alți oameni care iubesc și ei fotografia.”

„Astăzi, fotografia este pentru mine o eliberare perfectă de povara antrenamentelor și a competițiilor”, continuă Kiki, „iar în zilele mele de odihnă ies aproape mereu cu camera. Îmi place să mă plimb prin parc sau pe câmp ori să stau și să aștept ca un moment să se dezvăluie în fața mea. E foarte relaxant să fii în astfel de locuri și, deși viața în atletism e alertă, când sunt cu camera mea îmi place să încetinesc, să aștept și să am răbdare.”

Locuind în Amsterdam, Kiki vizitează des Amsterdamse Waterleidingduinen, o rezervație naturală protejată de 3.400 de hectare aflată pe litoral, între Zandvoort și Noordwijk, ca să se dedice fotografiei de faună sălbatică. Adăpostind cerbi lopătari, vulpi și peste 100 de specii de păsări, este un mediu bogat pentru iubitorii de natură ca ea. Pe lângă aceasta, fotografiază și peisaje când e în vacanță și își surprinde colegii de competiție de la marginea pistei în pauzele dintre probe.

„Îmi place să merg în locuri precum Waterleidingduinen, fiindcă acolo există mereu faună sălbatică de fotografiat”, spune ea. „Și, chiar și la început, să fotografiez animale mici, insecte și păsări mi se părea fascinant, mai ales cu un obiectiv macro, care mă lăsa să văd detalii pe care în mod normal nu le-aș fi observat niciodată. Fotografia macro îmi permite și să mă joc cu claritatea, ceva ce mi-a plăcut dintotdeauna. Ești atât de aproape încât există mereu multă neclaritate în fundal și în prim-plan, iar jocul focalizării se schimbă chiar și la cele mai mici mișcări. Mi se pare fascinant.”

Lui Kiki îi place și să facă prim-planuri cu obiective care nu sunt macro, precum obiectivul Sony FE 200-600mm f/5.6-6.3 G OSS. „E surprinzător cât de aproape poți vedea cu acest obiectiv”, spune ea, amintindu-și o întâlnire recentă cu o libelulă. „În ziua aceea ieșisem să fotografiez cerbii, dar am nimerit la intrarea greșită și nu era niciunul de văzut. În timp ce mă întorceam spre casă, m-am oprit să mă așez pe iarbă și să beau ceva, și atunci am observat libelulele care veneau și plecau. Primul gând a fost că nu am obiectivul potrivit la mine, dar mi-am zis că merită totuși să încerc. Subiectul pe care l-am așteptat a aterizat exact în locul potrivit.”

Ținând cont de provocările fizice cu care s-a confruntat încă din copilărie, folosirea unui obiectiv mare și a unei camere sofisticate precum actualul ei Sony Alpha 1 II ar putea părea imposibilă pentru unii, dar pentru Kiki e doar încă un obstacol de depășit. „Pentru mine e normal să trebuiască să mă străduiesc mai mult, fiindcă lumea e făcută pentru oameni cu două mâini! Pe brațul drept port o mână protetică ce se poate deschide și închide și îl folosesc adesea ca să sprijin obiectivul. Apoi, cu degetul mare de la mâna stângă, schimb setările și declanșez. Degetul mare mă salvează, fiindcă altfel ar fi foarte greu!”

De asemenea, folosirea unor accesorii precum un monopied și un cap gimbal ajută la stabilitate, explică Kiki, precum și, ocazional, un cablu de declanșare a obturatorului de la distanță. Dar, la fel ca reușitele ei sportive, totul este ținut laolaltă de o atitudine pozitivă și de exercițiu. „Cu fotografia pur și simplu mi-am acordat timpul necesar”, spune ea. „Unele lucruri au funcționat, altele nu. Pentru mine nimic nu e imposibil, atâta timp cât încerci și cauți soluții. Există mereu o cale de a face lucrurile să funcționeze.”

„Mă ajută și câteva funcții de pe camera Sony Alpha 1 II, precum posibilitatea de a personaliza comenzile de pe cameră și de pe obiectiv”, spune ea. „Asta e valabil mai ales pentru focalizarea automată, pe care o setez pe butoane mai ușor de atins pentru mine. Iar performanța focalizării automate a camerei, în general, este incredibil de importantă. Adevărul e că pot seta AF-ul să urmărească un anumit subiect și o va face oriunde în cadru, fără nicio intervenție suplimentară din partea mea, așa că mă pot concentra pe compoziție. AF-ul și rata de cadre sunt suficient de rapide pentru orice subiect din fauna sălbatică.”

„Stabilizarea imaginii SteadyShot din corpul camerei și din obiective mă ajută și ea când urmăresc subiecte”, continuă ea, „sau când trebuie să schimb rapid compoziția și sunt puțin dezechilibrată. Iar greutatea redusă a echipamentului meu contează de asemenea, mai ales că îl sprijin pe brațul drept mare parte din timp. Când am început, acum 10 ani, atât camerele, cât și obiectivele erau mult mai mari și mai grele, dar modele precum FE 24-70mm f/2.8 GM II, pe care îl folosesc pentru peisaje, au redus enorm din greutate.”

Departe de întrecerea de pe pistă, când își folosește camera, Kiki vede și simte lucruri pe care în mod normal le-ar rata, spune ea. „Sunt mai atentă la ce mă înconjoară și mai prezentă, iar asta m-a ajutat să mă deschid față de ceilalți”, încheie ea. „Când am început, eram o copilă timidă, dar fotografia chiar m-a ajutat cu asta. Entuziasmul pe care îl aveam pentru fotografie m-a ajutat să mă conectez cu alți fotografi, oameni care împărtășeau aceeași pasiune.”

„Competițiile, antrenamentele și călătoriile la competiții îmi ocupă 90% din timp și, adesea, tot ce văd sunt interioarele aeroporturilor, ale autobuzelor și ale stadioanelor. Desigur, îmi place ceea ce fac, dar tocmai de aceea timpul în care apuc să ies cu camera mea devine și mai special. Visul meu este să iau un Alpha 1 II cu mine într-un safari, ceea ce sper să reușesc după ce voi concura la Jocurile Paralimpice din 2028. O să continui pur și simplu să lupt pentru amândouă.”