„Pentru mine, muzica este cea mai spectaculoasă formă de artă, de departe”, spune Kaupo Kikkas când îl întrebăm despre cele două mari pasiuni ale sale. Această afirmație ar putea veni ca un șoc pentru cei care i-au văzut genialele portrete, dar nu ar trebui să fie așa; totul capătă sens când înțelegeți lucrările lui Kaupo, trecutul său și legătura intrinsecă dintre pasiune și creativitate.
„Abstracțiunea muzicii este incomensurabilă. Fotografia este a doua pasiune a mea, însă pentru mine este mai descriptivă, mai apropiată de realitate. De ce sunt fotograf? Simt că pot fi mai folositor lumii ca fotograf bun decât ca muzician mediocru.”
Sigur, candoarea lui Kaupo este însoțită de modestie, dar ceea ce ne spune această combinație de pasiuni este că specializarea în fotografie este un lucru puternic; este acea concentrare și acel devotament care adesea separă fotografii mari de cei mediocri. Specializarea se referă la găsirea lucrurilor pe care nu te poți abține să le fotografiezi, când este atât de natural și de plăcut încât nu mai simți că muncești. Fotografiați ceea ce vă place, iar oamenii vor vedea pasiunea în imaginile dvs. și vor reacționa la aceasta. În lucrările lui Kaupo puteți simți atașamentul lui de muzică chiar acolo, în fotografii.
Desigur, această stare de fapt nu s-a conturat imediat. În schimb, elementele au căpătat contur așa cum notele capătă expresivitate în coarde. „Am urmat cursurile unei școli specializate de muzică în stil sovietic din Estonia”, explică el, „iar aceste școli au o abordare strictă și serioasă. De fapt, am avut o singură alegere: voi deveni un muzician adevărat sau voi fi un muzician eșuat.” Chiar și atunci, el era interesat de fotografie și a devenit de-a dreptul fascinat după ce a cumpărat prima sa cameră digitală în Estonia, de doar 0,3 megapixeli. A mai cumpărat o cameră cu film, cu ajutorul căreia a învățat tehnici tradiționale. După ce a părăsit școala, și-a câștigat existența lucrând ca fotograf independent în Finlanda, unde a studiat și fotografia. În cele din urmă, însă, Kaupo a simțit nevoia să facă o alegere. „Muzica a fost baza educației mele și a carierei mele potențiale, dar nu am putut continua cu inima împărțită; este un principiu de-al meu, acela de a nu face lucrurile cu jumătate de măsură.
„Dar, odată ce devii muzician, rămâi muzician pe viață, iar după 10 ani a decis să încerce din nou să conecteze cele două pasiuni, concentrându-se pe lucrul cu muzicieni pe care-i cunoștea. Primul său client a fost mentorul său de clarinet. Totuși, unele îndoieli persistau.
„Nu credeam că aș putea să mă specializez pe deplin în Estonia; acolo nu există investiții în domeniul muzicii clasice, dar m-am gândit că aș putea mă specializez pe plan internațional. Am parcurs niște sesiuni gratuite, apoi am plătit o mică taxă pentru a-mi pune numele pe o diplomă. În cele din urmă, am reușit să renunț la toate proiectele comerciale, care erau mai bine plătite, și am rămas să mă ocup doar de muzică”.
Desigur, fotografia muzicală este un subiect larg, iar fotografia de portret a lui Kaupo este una dintre numeroasele nișe care o compun. „Este o simplificare”, explică el, „dar pentru mine există în principal două tipuri. Pe de o parte, există fotografia de muzică bazată pe evenimente sau documentare, care poate include concerte sau festivaluri. Fotografiile de concerte pot fi opere de artă, dar sunt rare la acest nivel, și, de fapt, nu există nici așteptări prea mari. Pe de cealaltă parte, există fotografia de portret, care este domeniul meu. Este o abordare foarte diferită pentru că ai nevoie de o legătură mai strânsă cu subiectul.” Puteți observa acest lucru chiar în modul natural în care subiecții săi își țin instrumentele.
„Dacă legătura este greșită sau dacă abordarea nu este cea potrivită, poți cu ușurință să nu realizezi nimic într-o sesiune, dar trucul este să-ți dai seama că o sesiune de fotografiere de portret este un proiect în colaborare. Este un duet, nu un solo. Când lucrez cu muzicieni, le spun că „este la fel ca muzica de cameră”, iar ei înțeleg bine, pentru că o combinație dintre un pianist și un interpret la violoncel este mereu câștigătoare... deoarece există încredere. La fel este și cu fotografia. Nu este suficient ca doar unul dintre noi să încerce din greu. Trebuie să lucrezi împreună pentru atingerea unui scop.”
Această atmosferă de colaborare, spune el, este stimulată prin folosirea empatiei, prin crearea unei relații cu subiectul și prin realizarea faptului că înțelegerea lui profundă a muzicii creează conexiuni mai personale, care se reflectă în imagini.
Unii oameni nu se simt în largul lor în fața camerei foto, observă el, așa că este foarte important pentru el să-și destindă și să-și respecte subiecții. Acest lucru se reflectă cu adevărat în imaginile sale și se poate observa că subiecții sunt în apele lor. „În multe portrete”, spune el, „se poate observa că există prea mult aer în plămâni, că umerii sunt rigizi, că postura este una defensivă”. Din nou, spune el, pentru a evita acest lucru trebuie să fii empatic. Nu trebuie să ai o atitudine dominantă ca fotograf. Dacă vrei să impui un stil sau o idee care nu se potrivește cu subiectul, lucrurile pot lua o turnură greșită. „Tehnica nu trebuie să copleșească subiectul. În caz contrar, avem de-a face mai degrabă cu prima situație, nu cu un subiect relaxat.”
Folosirea unor locații excelente joacă, de asemenea, un rol important în activitatea lui Kaupo. Atât de multe dintre fotografiile sale prezintă scene interesante sau încadrări care completează subiectul. Dar acestea nu apar din întâmplare. El își construiește scenele în mintea sa, pe o perioadă îndelungată; „Mereu merg cu ochii deschiși, încercând să găsesc locații bune. Uneori, țin minte locații timp de ani de zile. Aceasta este un exemplu, într-o turbărie veche, cu rădăcini de sute sau mii de ani; părea atât de stranie și de apocaliptică. Apoi, dintr-o dată, am găsit un subiect potrivit pentru acel loc.”
Locațiile interesante, spune Kaupo, ajută la păstrarea flăcării atât pentru el, cât și pentru public, astfel că investește mult timp în proiecte personale, din același motiv.
„An de an devine tot mai important pentru mine să-mi păstrez creativitatea ca fotograf de portret”, spune el. „Într-adevăr, subiecții se schimbă, însă mi-e teamă să nu-mi dezvolt un stil prea ușor recognoscibil. Trebuie să lucrez cu ceea ce am, ca într-o artă liberă, iar când îmi vine o idee vreau să pot reacționa în felul meu. Așa pot obține cele mai bune rezultate ca fotograf și mă consider în continuare foarte norocos că domeniul în care lucrez este și cel mai important lucru pentru mine.”
„Lucrează din greu și iubește ceea ce faci, iar restul va veni de la sine”
